Se vorbește tot mai des despre soluții pentru reducerea deficitului bugetar, iar una dintre opțiunile vehiculate este, evident, creșterea taxelor.
Dar oare chiar mai poate suporta economia românească o nouă rundă de majorări fiscale? Sau, dimpotrivă, fiscalitatea actuală este deja percepută ca împovărătoare, în ciuda unor cote de impozitare care, pe hârtie, par rezonabile?
România în cifre europene
La prima vedere, România stă bine în clasamentele fiscale:
- Impozitul pe profit este de doar 16%, unul dintre cele mai mici din Uniunea Europeană. Țara noastră ocupă locul 10 în topul european al celor mai avantajoase cote, mult în urma unor campioni ai fiscalității precum Malta (35%), Portugalia (30,5%) sau Germania (29,9%).
- Povara fiscală totală (impozit + contribuții sociale ca procent din costul total al muncii) este de 36,9%, potrivit Eurostat – un nivel semnificativ mai mic decât cel al Belgiei (52,7%), Germaniei (47,9%) sau Franței (46,8%).
Și totuși… de ce atât de mulți antreprenori, contabili și salariați resimt o presiune fiscală „de top”?
Micile „capcane” din spatele cifrelor
Paradoxul fiscal românesc este acela că taxele par mici, dar se simt mari. Nu din cauza cotelor în sine, ci din cauza bazei largi de impozitare și a restricțiilor deductibile greu de gestionat.
România se află în jumătatea inferioară a Europei în ceea ce privește generozitatea sistemului de deductibilități. De exemplu:
- Cheltuielile auto sunt deseori deductibile doar în proporție de 50%, indiferent de utilizarea reală;
- Protocolul este însoțit de note explicative și plafonat procentual;
- Pensia privată (Pilon III) este deductibilă în limita a doar 400 euro/an, plafon neschimbat din 2018, în timp ce alte țări europene permit deductibilități mult mai largi: până la 7% din salariu în Polonia, 8% în Germania sau chiar 13,3% în Olanda.
Cu alte cuvinte, jocul fiscal nu se poartă doar în zona cotelor, ci mai ales în modul în care cheltuielile sunt acceptate ca deductibile. În România, aceste reguli sunt adesea excesiv birocratice și greu de implementat, mai ales pentru companiile mici și mijlocii.
Costul nevăzut: birocratizarea deductibilității
Sistemul fiscal românesc păstrează o moștenire administrativă comunistă, în care justificările formale primează în fața logicii economice. Există încă obligații absurde, cum ar fi:
- note de justificare pentru cheltuielile de protocol;
- foi de parcurs detaliate pentru autoturisme;
- declarații și raportări care dublează informațiile deja existente în bazele de date ale statului.
Această birocratizare a deductibilității nu a redus evaziunea, dar a încetinit activitatea firmelor, a consumat resurse administrative și a perpetuat un climat de neîncredere reciprocă între contribuabil și administrația fiscală.
Percepția reală: taxe mici, reguli grele
De fapt, ceea ce resimte contribuabilul român nu este mărimea impozitelor, ci modul în care acestea se aplică:
- Fiscalitatea este rigidă și impredictibilă;
- Documentația cerută este excesivă și costisitoare;
- Instituțiile statului sunt slab coordonate între ele;
- Multe dintre beneficiile sociale promise (educație, sănătate, pensii) nu se ridică la nivelul contribuțiilor plătite.
În acest context, percepția poverii fiscale este mai mare decât realitatea numerică. Firmele nu se simt stimulate să se dezvolte sau să-și declare toate veniturile pentru că recompensa conformării este mică, iar riscurile birocratice sunt mari.
Concluzie: fiscalitatea nu se măsoară doar în procente
România nu are taxe mari – are un sistem fiscal neprietenos. Dacă ne dorim un mediu economic sănătos, soluția nu este creșterea impozitelor, ci modernizarea și debirocratizarea sistemului.
Pentru ca povara fiscală să fie acceptată, ea trebuie să fie echitabilă, predictibilă și rezonabil documentată. Altfel, vom continua să fim o țară cu taxe mici, dar cu contribuabili nemulțumiți – și un stat mereu în criză de bani.
- Mădălina Okur,
- Expert Financiar
Dacă apreciezi știrea, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!